…nimic despre Harvard

07Nov09

Motto:): Stiti bancul cu ardeleanul care a fost la gradina zoologica si incearca sa le explice celor din sat cum sunt nemaivazutele creaturi. – Cum e zebra? Raspuns: – Stiti cum e calul? No bine, zebra e ca un cal cu dungi. Intrebare: -Cum e girafa? Raspuns: – Pai stiti cum e calul? Girafa e ca un cal cu gatul muuult mai lung. Si tot asa. Ajung la hipopotam (culmea ironiei, asta inseamna “cal de apa” dar, daca spuneti bancul unor prieteni, nu-l intrerupeti cu asemenea constatari:) Cum e hipopotamul? Ma, stiti cum e calul? No, asta nu seamana! Asa nu seamana Princetone-ul cu Harvard-ul (si-mi cer scuze, dar alt banc mai bun pentru introducere n-am gasit:)

…un cimitir de la 1600-toamna in mijlocul orasului, in noaptea de Halloween, un oras – Cambridge -  nu mare dar agitat – un soi de centrul vechi al Clujului intins pe o suprafata de doua ori mai mare, cu crasme simpatice, daca ai rabdare sa le cunosti, un campus aerisit, unde in afara de “The Yard” – aerisit si el – cladirile de la 1700 si 1800 se amesteca cu niste monstri de metal si sticla, o statuie a lui Harvard care, ca si Amazonul, are trei minciuni (va las sa le descoperiti singuri:), un magazin de vandut spirtoase unde eu cumpar sase beri in loc de flori:) dar alti doi romani cumpara vreo 50, doua sticle de whisky, una de rom, patru de vin, etc, romani la Harvard, ma simt bine, de-ai nostri, unul graduate student, alalalt abia terminat undergraduate studies, traiasca Romania, dar nu vine asta sa ne bea berile?, asta nu vine, isi vede de treaba, merge la culcare intr-o casa de la la 1800-toamna, unde stau la povesti cu un grad student cu undergarduate studies la Yale (parca), astia se invart in acelasi cerc, ma gandesc ranchiunos, dar omul e simpatic, ii dau o bere, incerc sa inteleg oamenii astia care vor fi in elita lumii de maine (deja sunt), nu-s inca siguri, inca mai regreta o betie de noapte, s-au deconectat de la viata dar nu si-au pierdut buna credinta, ceea ce e esential, dimineata, mergem la conferinta, nume mari, oameni transpirati de emotie, eu gatuit, incerc sa fiu sofisticat, nu-mi iese, imi bag – pardon – picioarele, ma decid sa fiu ceea ce sunt, sa dau din maini, sa fac poante – si fac, pare-se ca-mi iese, nu, nu ma scobesc in nas dar sunt destul de natural, ganditi-va, un amfiteatru mare, nu urias, dar mare si la Harvard, vine fumurescu de la liceul industrial Avram Iancu din Brad si va explica de ce intreaga voastra teorie a reprezentarii e gresita, mi se usuca gatul beau cafea, mana imi tremura, ma enervez ca mana imi tremura in fata unui intreg amfiteatru, ceva se rupe atunci in mine si de atunci incolo sunt natural, fac poante cum le-as fi facut la Kios (mai tineti minte? Kios?), sala reactioneaza, sunt pe drumul cel bun, lumea aplauda, aplauda de obicei, lumea pune intrebari, pune de obicei, dar acum suntem doi prezentatori, iar intrebarile imi sunt adresate exclusiv, e atat de jenant incat moderatorul intreaba daca nu are nimeni intrebari si pentru celalalt vorbitor, hai ca m-am laudat destul, incerc aici un soi de “dicteu automat”, cum ar zice post-modernistii, daca inca nu v-ati prins, intr-un soi de incercare disperata de a capta spiritul unui oras in care-am fost si care e mai mult decat un oras, e o idee, puritana, ce-i drept, de aici si arhitectura aiurea, fata de Princeton, unde s-au refugiat aia satui de atatea interdictii protestante, poate sunt subiectiv, dar poate am dreptate, spune-mi ce oras ai, ca sa-ti spun cine esti, nume mari din political philosophy sunt de fata, nu merg la ei, ca nu stiu cum se face asta, bagatul in vorba, desi mi s-a spus, nu-i bai, vin ei la mine si-mi spun ca le-a placut prezentarea mea, cred ca le-a placut pentru ca n-a fost citita, a fost un fel de poveste la bere, chiar daca exagerez acum putin, si-mi spun cum as putea sa dezvolt cercetarea, la unele lucruri ma gandisem deja (Hegel), la altele nu, mergem la un restaurant, mergem in campus, e Halloween, berea e gratis, ca la serenadele de odinioara de la medicina, la Cluj, la un moment dat realizez ca sunt batran, asta nu e pentru mine, plec, beau si citesc singur, ajung la gazde, n-au televizor, asa ca bem si vorbim de una, de alta, imi tihneste.

Harvard.

Filed under: Uncategorized   |  3 Comments

…dupa 19 ani (III)

28Oct09

….stiu, realizez, sunt fully aware:) – am inceput sa exagerez. Promit sa nu se mai repete – da’ azi a fost propriu-zis aniversarea (ziua corecta e inca subiect de dezbatere:) si-am primit abtibildurile astea de pus pe masina: Puerile? Cu siguranta! Kitch? Usurel! Ma topesc dupa ele? Fara doar si poate! (Ca sa vedeti ce avangardist sunt, pe vremuri desenam siluete asemanatoare pe cardurile aniversare, fara sa-mi treaca prin minte ca vor ajunge intr-o buna zi o adevarata industrie – pe bune!)

Abia cand m-am apucat sa le lipesc pe masina mi-am dat seama cat timp si spatiu ocupa doar … abtibildurile!:)

Filed under: Uncategorized   |  6 Comments

…dupa 19 ani (II)

27Oct09

…va dati seama ca exemplul casniciei noastre nu e de nici un folos cand vine vorba sa dam sfaturi:) Ana se apropie, taras-grapis, de momentul maritisului (sper, mai degraba “taras”:). Las pentru moment la o parte problema etniei (sau rasei) “fericitului castigator” – desi nici aceasta nu este de ignorat. (Cine pretinde ca nu-l intereseaza, mi-e teama ca se minte singur.) Ma multumesc deocamdata sa constat ca, in calitate de parinti, nu ne aflam in postura de a da sfaturi pertinente: “asta-i baiat bun, asta nu, pentru ca…”

Pentru ca … ce? Teoretic, a noastra nu avea nici o sansa. Practica a dovedit, insa, contrariul. Si-atunci pe ce criterii “rationale” sa te mai bazezi? Cum sa-i dai “peste nas” daca iti vine cu argumente de genul “simt eu ca el e alesul”? Ma poate ajuta cineva?

Filed under: Uncategorized   |  5 Comments

…dupa 19 ani…

26Oct09

… vorba lui Dinescu – “suna ca dracu’:)” Nu-i nici macar 20 – numar rotund. Si, totusi, dupa nouasprezece ani de casnicie eu o iubesc pe Ancutza. E mult? E putin? Habar n-am. Cand am luat-o de nevasta era grasa si cu un “permanent” oribil. Cand m-a luat, eram o slabatura cu barbison de drac. Teoretic vorbind, un asemenea cuplu n-ar fi avut nici o sansa. Mama daca eram, m-as fi opus si eu astazi acestei casatorii. Teoretic vorbind, eram perdanti din start.

A mers “uns”/ smooth? Da’ de unde! Ne-am tras in cap la fiecare ocazie (uneori la propriu), ne-am injurat si certat, am folosit familiile drept  argumente pro sau contra, expresii tampite gen “asta (trasatura) vine de la familia ta, ca la a mea n-a existat veci asa ceva…”, etc. Simplu spus, am fost stupizi – si nu o data, nu de doua sau noua ori, ci de nenumarate ori.

Estimp, copiii au crescut. Ana e la colegiu, Andrei la liceu, iar Alec de-abia asteapta. Estimp ne-am tot indragostit si redragostit. Am ramas, insa. Impreuna.

(Va urma:))

Filed under: Uncategorized   |  8 Comments

…la mustata…:)

19Oct09

…acum, oricine a mai dat cu nasul printr-o carte de antropologie stie ca in orice societate exista ritualuri de trecere de la adolescenta la viata adulta. Pe vremea comunismului, majoritatea antropologilor accepta ca aceasta era armata. Ca unul care a facut-o – si inca la 17 ani la pseudo-displicinarul batalion 01962 din Zalau – cod, daca ne ataca ungurii – “de treci codrii de arama” – nadajduiesc ca n-am deconspirat vreun secret de stat:) – I beg to differ: pentru mine trecerea a fost cand am intrat la liceu, eram obligati sa purtam cravata  de cravata, nu din cea de pionier, iar tata – Dumnezeu sa-l ierte – m-a invatat sa-i fac nodul.

Culmea! Pentru mine, pentru care cravata e un chin pana in ziua de astazi, la intrarea in liceu cravata (nodul ei, ca sa fim mai exacti) reprezenta eliberarea: intrarea in lumea normalitatii, fara cravata de pionier. Era nodul care ma deznoda de trecut. (Nu, nu era nimic ideologic, nu eram dizident avant la lettre, eram doar plicitisit sa mai fiu copil, cum am fost cand m-am plicitisit sa mai merg la gradinita sau in primii ani de scoala, condamnat la bastonase).

Salt in timp. De vreun an il pandesc pe Andrei. Ii pandesc mustata, mai exact. Ma uit la ea cum creste, cum se uita taranul la porumb. Creste. De vreo luna am inceput strategia de guerilla:): “Mai, da’ ce te-ai mai murdarit sub nas!” Poante mai mult sau mai putin subtile cu un scop precis: sa ma lase sa-l asist la primul barbierit. Culmea e ca Andrei nu se inghesuia, ba dimpotriva: se tinea inca strans lipit de copilarie? Nu stiu.

Astazi l-am convins: am mers la baie, i-am aratat cum sa se sapuneasca, i-am dat o lama noua, smechera (atat de smechera incat eu, unul, n-am folosit-o) si … si-a ras mustata! In fine, parul ala de sub nas. I-am dat after shave, l-am invatat cum sa-si intinda obrazul si sa-si tuguie buzele pentru a creste suprafata de contact cu lama.

M-am simtit in al noualea cer!

Sincer, n-as fi crezut sa apuc sa-mi invat un copil cum sa se barbiereasca. Mi se pare “mai tare” decat orice doctorat! Ma rog, la mustata…:)

PS Alec a inceput si el sa se pipaie sub nas, doar-doar:)

Filed under: Uncategorized   |  6 Comments

…locuinta mea de vara e la tara…

18Oct09

… si aia de primavara, toamna sau iarna, de-altminteri:) – si asta-mi place nespus majoritatea timpului. Ce nu-mi place: nu-mi place sa tund iarba, sa tund copacii sau arbustii care dau in curtea vecinilor, sa strang rahatii cainilor (de asta se ocupa, ce-i drept, mai mult Ancutza), sa strang perele (zeci de kilograme!) si sa le arunc la gunoi in loc sa fac tuica din ele, sa “rack the leaves” si sa le strang in saci, sa plivesc buruienile din straturile de capsuni sau ceapa (nu ca asta as fi facut vreodata:), sa plantez toamna si primavara iarba doar pentru a constata ca a fost trifoi, sa ma cert cu politistii cand scapa un caine liber (mai exact, Vasile), sa spal cainii, sa-i duc la veterinar.

Ce-mi place: Imi place sa ma uit cum pica frunza, cum creste iarba, imi place sa merg la concerte in aer liber unde poti “dirija” cu un pai in gura, fara grija ca asa ceva “nu se cade”, imi place sa merg cu baietii si cainii in parc, sa vad ce coliba si-au mai facut in padure sau ce liana pe care te poti “da” ca Tarzan au mai gasit (parcul de langa noi e, practic, lipit de-o padure), imi place sa vad cainii fericiti, imi place cand avem “family movie night” sau “family game time” (si-atunci jucam Risk si ne injuram pe baze istorice), imi place cand ii vad pe baieti mesterind o zi intreaga te miri ce sanie cuplata cu patine cu rotile sau arcuri sau te miri ce, imi place cand ii vad dormind pe caini ca pe o perna, fara sa se socheze ca, cinci minute mai devreme, acelasi caine omorase o veverita sau un sconcs – ba dimpotriva, cand Ana, care mai da pe-acasa, in weekend, viseaza in continuare sa mearga in Europa, s.a.m.d.

Tanda pe manda, imi place viata mea la tara si ma gandesc cu groaza ca as putea fi nevoit sa o schimb.

Filed under: Uncategorized   |  Leave a Comment

…cherchez la femme sau dati-mi un motiv sa merg inapoi in Amazon!

17Oct09

…va marturisesc sincer: sunt usurel disperat. Mi se apropie termenul limita – sfarsitul anului – si inca nu am gasit nici un motiv cat de cat serios pentru a ma intoarce in Amazon. Dupa cum unii dintre dumneavostra stiti, faptul ca vara asta m-am catarat prin Sierra Nevada si m-am tarat prin Death Valley n-a fost un impuls personal. Prietenul meu din copilarie, Zbengu, m-a sunat acum vreo doi ani, cam pe vremea asta, cu o idee: “Hai sa mergem in fiecare an undeva, un loc mai ciudat, un loc in care nu se inghesuie lumea si nu risti sa dai nas in nas cu turistii. Un an decide unul, un an celalalt – de acord?” De acord. Anul trecut a decis el. Acum e randul meu si mi-am spus ca, dupa tot muntele si desertul de-asta vara, tot la jungla m-as intoarce. Dar de ce?

Cherchez la femme!:) Imi lipseste “femeia”, i.e., motivul. Nu pot merge in jungla asa, doar ca sa merg in jungla. Asta fac turistii. Mie imi trebuie un pretext. Ceva de care sa ma agat. Acum doi ani, cu Florin, am mers, chipurile, sa studiem ayahuasca si sa ajungem pana unde omul alb n-a mai ajuns. Ne-a iesit. (In fine, partea cu “studiul” ayahuasca a fost doar un experiment, dar am mai experimentat si veninul de Philomedusa Bicollor, asa ca tanda pe manda a fost reusita. Dar, repet, nu “reusita” ma intereseaza, ci pretextul. Imi trebuie un pretext!)

Cel mai la indemana, de buna seama, ar fi cautatul de aur in Madre de Dios – propunerea lui Auckoo de acum doi ani. Am verificat – e aur acolo. Din pacate, Auckoo si-a mancat omenia cu mine – iar peste asta nu prea pot trece. La plecare i-am dat cutitul, cu promisiunea ca-mi va trimite, in schimb, un arc. Nu, doua, a supralicitat el: unul pentru tine, si unul pentru Florin. Am asteptat. M-a contactat cand a ajuns in America, acum aproape un an. Isi pierduse, chipurile, bagajele, cu arcuri cu tot, pe undeva prin Filipine (?!?) unde facuse o escala. Dar sa nu-mi fac probleme, i le va trimite un prieten.

N-a fost sa fie. Stiam ca Auckoo e un amestec de fantezie si realitate  (cand stai cu cineva in jungla pentru doua saptamani si daca mori nu te mai afla nimeni, incepi sa-l cunosti, vrei, nu vrei) si TOCMAI DE ACEEA mi-as fi dorit sa se tina, de data asta de cuvant. Nu s-a tinut. L-am scos de pe lista.

Si-acum? Am aflat de Cobra Grande – un sarpe urias, de cateva ori mai mare decat un Anaconda. Dar pretextul nu indeplineste minimul de credibilitate.  “Asta” – Corba Grande – apare cand apare, cum apare, il vede cate un indian o data la o viata de om. N-ai unde merge, credibil, sa-l gasesti – desi, personal, sunt convins ca exista. Tot ce mi-au zis aia acolo ca exista, a existat.

Machichenga – jungla montana – bun. Sa ce? Sa ce? Asta ma framanta de cateva zile bune (in afara de caderea guvernului si alte cateva chestii mai putin importante, gen scoala, job-hunting, dizertatie, etc). Vreo ruina? Vreun Eldorado? Ceva, undeva, cumva? Un peste, o rama, o otrava?

Asa ca, rogu-va, dati-mi o idee! O farama de idee! O firimitura de pretext! Daca ati auzit de ceva, undeva, care sa se poata cauta fara echipament stiintific, doar cu o macheta in mana, daca stiti vreun ghid in afara de Auckoo – va astept! Nu vreau sa si gasesc ceea ce caut – vreau doar sa cred ca ceea ce caut poate fi si gasit.

Si, va asigur, vorbesc cat se poate de serios.

Filed under: Uncategorized   |  8 Comments

…cum sa inveti fara sa inveti?

16Oct09

…ca doar acum, daca tot avem cafea fara cafeina, bere fara alcool sau tigari fara nicotina, de ce n-am avea si asa ceva, nu? Stiu, sunt putintel rautacios, dar uneori studentii astia americani ma aduc pe culmile dipserarii. Semestrul asta predau pentru prima oara Foundations of American Political Thought si – nu vreau sa fiu rautacios – dar calitatea studentilor, per ansamblu, e sub nivelul celor de la celelalte cursuri. De buna seama, exista de fiecare data studenti exceptionali si studenti pe care ii treci – daca ii treci – cu inima indoita. Dar media e, de obicei, mai mult decat satisfacatoare. Ei bine, nu si de asta data. (Repet, nu vreau sa fac generalizari pornind de la un singur caz, dar nici nu ma pot impiedica sa nu constat evidentele.)

Acum, ca se apropie midterm-ul (examenul de la jumatatea semestrului) mai multi studenti decat niciodata m-au contactat pentru a afla, pe ultima suta de metri, cheia tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte: cum sa ma pregatesc mai bine pentru examen? Ce sugestii aveti? Cum ar trebui sa studiez? Vom avea un study guide? (Study guide e o lista de concepte-cheie si intrebari pe care astia o memoreaza si pe care ti-o recita la examen.)

Ce sa le spui? Dat-va cu usturoi pe la tample si veti intelege Constitutia? Nu, nu veti avea study guide, pentru ca aici e vorba de “thought”, asa ca va trebui sa va puneti mintea la contributie. O vreme am incercat sa fiu amabil. Ieri, insa, am ajuns la capataul rabdarilor si le-am zis cat am putut mai frumos: mai oameni buni, ce vreti voi, de fapt, de la mine? Aici nu exista scurtaturi, nu exista trickuri, nu exista retete magice. Citesti ce ai de citit, te uiti peste notitele luate la curs si-ti pui mintea la contributie! Asta-i secretul: cand vrei sa inveti, inveti! Daca nu vrei, nici un secret din lume nu te va putea ajuta.

Fenomenul imi pare simptomatic pentru un fenomen mai amplu: exista, nu se exista sa nu existe (americanii-s ardeleni avant la lettre:), ceva secrete, ceva scurtaturi, ceva se poate face pentru a ajunge de la A la Z fara a trece prin tot alfabetul. Cum as putea sa invat fara sa deschid cartea si fara sa-mi pun mintea la contributie? Cum as putea imbatrani fara sa imbatranesc? Cum as putea slabi fara sa tin dieta sau sa fac efort? Toate reclamele sunt centrate pe acelasi mesaj, toata mass media trudeste de zor la aceeasi idee: se poate! Daca stii cum sa gandesti pozitiv, daca iti faci operatii estetice, daca iti pui o banda cu ceva electrozi care-ti stimuleaza muschii, daca ai crema potrivita, pilula potrivita, morcovii potriviti, se poate.

Uite secretul: nu se poate!

Filed under: Uncategorized   |  4 Comments

…condamnat la Cluj

14Oct09

…pentru ca n-are rost sa ma ascund dupa degete: sunt indragostit de orasul asta si, ca orice indragostit, prezint la rastimpuri simptomuri maniacal-depresive. Am zis la rastimpuri? Mai corect ar fi fost, poate, la raspantii – pentru ca episodurile maniacale sau, dupa caz, depresive, au loc mai degraba in functie de spatiul din Cluj in care ma aflu si mai putin in functie de factorul timp. Simplu spus, tind sa fiu maniacal in centru si deprimat la periferii (era cat pe ce sa zic “suburbii”).

Centrul Clujului incepe sa isi revina la ce-a fost ba mai mult decat atat. Majoritatea cladirilor sunt refacute, strazile (si, mai cu seama, stradutele care mi-au incantat tineretea) pietruite (se lucreaza acum de zor la pietruirea celor de pe langa vechiu zid al Cetatii), terasele sunt de bun gust (poate putin “prea” de bun gust – mi-as dori si cateva crasme mai boeme), oamenii parca au mai scapat de obsesia de a se “etala” si par sa chiar guste cafeaua, s.a.m.d. Pana si statuia lui Matei Corvin se renoveaza in liniste, in spatele unor panouri, fara ca vreunii sa se isterizeze, suspectand ratiuni ascunse… Oamenii sunt ceva mai relaxati, mai firesti…In plus, toamna a ramas tot frumoasa.

Pe masura ce te indrepti, insa, spre periferie, lumea incepe sa se schimbe. N-ai decat a urca pe Republicii sau Hasdeu pentru a vedea cladiri de inox si sticla trantite fara nici o noima in mijlocul unor case de acum doua secole, in care se inghesuie studentii (cred) pentru ca par (sunt?) mai de fitze… Amuzant e ca localul din Hasdeu cu cel mai bun vad isi datoreaza (probabil fara sa stie) succesul nu inoxului sau sticlei ci terasei care face cumva si se deschide deasupra unei gradini inundata de copaci batrani si-mprejmuita de un zid coscovit… Mai incolo – prin Manastur, Marasti si Zorilor – ca atat am apucat sa vad din goana masinilor, blocurile vechi sunt tot mai cenusii si mai coscovite, cele noi tot mai anapoda trantite (y compris vreo doua biserici), saracia tot mai vizibila, disperarea omului de pe strada tot mai palpabila.

Studiu de caz: aeroportul. Renovat, extins, arata rezonabil (spre deosebire de zona inconjuratoare, nerecomandata celor mai slabi de inger). Are pana si un bar/cafenea la unul dintre terminale (cel de Sosiri – de ce nu la Plecari?, ca doar acolo isi petrec oamenii timpul mai mult…). Are, arata bine, dar e inchis: nu poti bea o cafea sau o bere in aeroportul din Cluj, desi, in buna traditie a tuturor aeroporturilor din lume, preturile ar fi considerabil mai piparate. De ce? Nimeni nu stie.

Daca esti, insa, un clujean incapatanat, intrebi din om in om si afli solutia. Iei un taxi din fata aeroportului, pana la cea mai apropiata benzinarie, situata vreo doi amarati de kilometri mai la vale. Au acolo si cafea si bere, asa ca iti poti face pohta ce-ai pohtit. Adaugand pretul taxiului, pretul e chiar ceva mai mic… Vorba bancului: pai vedeti tovarasi? vedeti ca se poate?

Te indrepti satisfacut spre avion, gandindu-te ca, pana se mai gasesc castane fierbinti de vanzare pe strada, Clujul nu e inca pierdut. Pentru a le gasi, insa, trebuie sa ajungi pana-n centru.

PS Daca nu uit, mai am de povestit o pilduitoare intamplare cu un taximetrist:) (unii o stiti deja)

Filed under: Uncategorized   |  4 Comments

…despre tags, concepte, curve, Amazon si internet

03Oct09

…daca va mai amintiti, la inceputurile experientei mele cu blogul va intrebam care e rostul acestor tag-uri (in fine, etichete, daca vrem sa-i zicem cravatei gatlegau). Mi s-a explicat ca ar fi un fel de momeli: fluturi prin fata internetului ’sex’ sau ‘PSD’, sanse sunt sa ajunga cineva la tine pe blog si, ca urmare, sa-ti faci “trafic”.

Ca pescar amator ce ma aflu, gaselnitza mi s-a parut – si imi pare in continuare – puerila: Un soi de a da cu dinamita la pescuit de cititori. Ghitza sau Maria, adica, nu te cauta pe tine, cauta, sa zicem, un peste – un somn. Si “da peste mine”. L-am jutat eu cu ceva pe Ghita? Cu siguranta, nu!

Paranteza: azi (e vineri seara) mi-am terminat rescrierea unui articol (in fine, am terminat prima etapa a rescrierii mai devreme decat m-as fi astepat), Monk n-a fost difuzat, ce era pe PBS (parcurile lui Ken – bun!), History sau Discovery n-aveau nimic ce sa nu fi vazut, n-am apucat sa imprumut The Wire, asa ca am inceput sa ma joc pe bloguri. Nu e, prin urmare, nici o intamplare daca am fost mai prolific (?!?) decat deobicei atat aici, cat si pe voxpublica.ro.

Ce-am descoperit? Ca, daca dai click pe “panoul de control’”, la rubrica “statistici” apar asa numitii “termeni ai motorului de cautare”. Tare, nu! Asta fara tag-uri!!! 

Si io-te cum da lumea peste blogul asta  astazi - citez exact, sa n-avem discutii: pesti somn; despre concepte; chifor ovidiu (Nota: e prietenul cu care am fost pe Amazon, asa ca asta mai merge); curve trotuar; alin fumurescu.

Nii, boala! Dadaismul n-o muritu’, numa’ ce-o mai odihnitu’!

PS Ma gandesc sa aduc subiectul asta in discutie si pe voxpublica…

Filed under: Uncategorized   |  4 Comments