…stiu ca n-ati mai avut somn de cand ati aflat ca antropologul caruia i-am zis Stefania a disparut undeva, prin Peru. Ei bine, dormiti linsititi – Stefania e bine, a coborat cu vaporul pana la Iquitos, s-a intalnit cu Aukcoo si urmeaza sa plece in jungla intr-o saptamana. E entuziasmata. E exact ceea ce se astepta – adica mai mult decat visase!
Si mie mi s-a luat o piatra de pe inima. E plina lumea de cai verzi! Si inca n-a baut ayahuasca:)
Filed under: Uncategorized | Leave a Comment
…individualismul centripet
…haideti sa va plictisesc putin. Daca in secolul al XVII-lea francezii folosesc constant compromisul cu sens negativ, in vreme ce pentru englezi e aproape o virtute, explicatia se gaseste – zic eu – intr-o diferita intelegere a reprezentarii. Pentru a intelege, insa, reprezentarea, trebuie sa coboram in timp ceva mai mult. Pe la 1150, Biserica Catolica introduce formal conceptul de forum internum si forum externum. Individul, in “intunecatul ev mediu” era, in realitate, cu mult mai sofisticat decat amaratul de om modern: era bi-dimensional. Dupa cum biserica avea doua dimensiuni – trebuia sa salveze sufletele fiecarui individ, dar sa ii si incorporeze pe toti intr-un tot organic (“individum” in latina scolastica era “de-nedivizatul” dar si “fiinta-asa-cum-este”, id-entitas; nu puteai avea o identitate daca nu erai identic cu un model ideal), asa si omul. Era si dupa chipul lui Dumnezeu (deci identic din acest punct de vedere cu oricare alt om) si unic in ochii lui Dumnezeu. In forum internum, erai unic si de neinlocuit. Aveai o relatie personala cu Dumnezeu (“persona” = masca, dar o masca ce dezvaluie adevarata identitate – de unde si Persoanele Sfintei Treimi. Fiul reprezinta Persoana Tatalui) iar Biserica n-avea “jursdictie” asupra acestui forum – era accesibil doar prin confesiune. Dar mai era si-un forum externum in care erai unic pentru ca erai membru al unei comunitati (universitas) - nu e intamplator ca tot pe atunci (sec XII) apar numele de familie, care te situeaza intr-un context: erai brutarul, ala din Dabuleni, nepotul popei, etc. Insemnele heraldice – te individualizeaza pe campul de batalie dar te si plaseaza intr-o anume ierarhie sociala (esti, sa zicem, Lancelot, dar esti Lancelot pentru ca esti mai intai de toate un cavaler al Mesei Rotunde, in slujba regelui Arthur – povestea cu nevasta e de chilim:). In forum externum unicitatea implica si nu egalitate – in acelasi timp. Ochiul e egal cu degetul mic de la picior, in sesnul ca sunt amandoua parti ale corpului si-n sensul ca nici degetul mic nu poate face ce face ochiul, dar nici ochiul ce face degetul mic. De aia zice Fericitul Augustin (la catolici e sfant, la ortodocsi, doar “fericit” – pe buna dreptate as zice, e prea rational, pentru gusturile ortodoxului:) ca-n Orasul lui Dumnezeu nu exista invidie. Cum si de ce sa invidieze ochiul degetul mic de la picior (sau viceversa)? Aici, in forum externum, comunitatea (universitas) te poate judeca si pedepsi.
Dialectica asta dintre forum internum si forum externum se strica pe la jumatatea secolului al XVI-lea. Pe scurt, incepe criza modernitatii – si oamenii sunt fortati sa aleaga: francezii aleg forum internum si individualismul centripet, englezii aleg forum externum si individualismul centrifug. Si mai pe scurt, asa se ajunge la reprezentarea “vointelor individuale” si democratia reprezentativa care-i dispera cam pe toti francezii destepti (ba chiar si pe cativa englezi atipici) de prin secolul al XVIII-lea incoace. Zic io.
Io, care am un blog pentru forum internum si unul pentru forum externum. Si ma ocup mai mult de cel “externum”:)
Pare-se, insa, ca mai sunt si altii de acord cu mine:) (aci vroiam, de fapt, sa ajung – la momentul in care sa ma umflu in pene:). Paul Rahe (dati-i un Google) gaseste teoria “fascinanta” si zice ca sunt “on to something big“. Se ofera sa-mi puna o vorba buna daca vreau sa public o carte la Cambridge sau Yale (pe bune!). Cei de la European Journal of Political Thought (revista aia unde publica Skinner si cam tot ce inseamna istoria ideilor, Cambridge si Oxford) imi vor publica un articol pe tema asta. Zice anonimul reviwer: “This is an erudite and suggestive paper that has much to recommend it… It is impressive in its learning, generally well-written, and potentially important in its implications.” Si asta o zice un englez de la mama lui despre un paper scris de un roman din Brad (liceul industrial Avram Iancu, in cazul in care ati uitat:), care habar n-avea pana acum cativa ani despre istoria Angliei dar isi permite s-o analizeze si sa mai traga, in trecere, si-o sapuneala democratiei britanice:)
Se cheama ca n-am pierdut ultimii ani din viata chiar de pomana:)
Filed under: Uncategorized | 9 Comments
…pentru necunoscatori, expresia “remuscatura duhului launtric” vine de la traducatorul roman al romanului Ulysses, a’ lu’ James Joyce. Spre rusinea mea, la vremea respectiva nu ma interesau traducatorii, iar acum, la aceasta ora, imi este imposibil sa-i aflu numele. Sau nu? Stati, ca incerc… Am reusit! (Traiasca Google – a propos de amenintarea retragerii din China, dar asta e deja un alt subiect.) E … Mircea Ivanescu! Jos palaria! Traducerile, in general, sunt o opera aproape sisifica, pe care nimeni nu o baga in seama. Dar sa traduci Ulysses… Sa traduci Ulysses in numai doisprezece ani? Nu imi ajunge viata sa le multumesc acestor oameni nebagati in seama…
In fine, revenind, aici este vorba, paradoxal, despre prea-mult-bagatul-in-seama al unui blog. Stiu ca orice gest presupune responsabilitate. Stiu asta. Stiu asta cand imi aprind pipa, cand imi beau berea, cand imi invat fata sa conduca, cand imi invat baietii sa traga cu pusca sau cu arcul, sa inoate, sa faca focul, sa manuiasca toporul sau cutitul. Stiu. Cand predau, ce predau, cum predau, stiu ca toate astea au undeva, cumva, un impact. (In treacat fie spus, e incredibil cum o vorba aruncata “intr-o doara” de catre un adult te poate marca pentru o viata intreaga – eu am o colectie intreaga; pe de alta parte, daca iti petreci intreaga viata cantarindu-ti fiecare vorba, gest, miscare – risti sa obtii opusul. Exista retete? Nu, si asta e farmecul. – Nota notei: incep sa sun precum Paul Coehlo:))
Stiu ca ce scriu are un impact: mai mic, mai mare, dar are. Viata mea a luat-o razna de nenumarate ori datorita (din cauza?) unor intalniri sau replici intamplatoare. Eliade, pare-mi-se, zicea in Jurnal ca orice om, uitandu-se in spate, e silit sa recunoasca faptul ca intreaga viata i-a fost determinata nu de ceea ce a facut, ci de “accidente” care, pe termen lung, incep sa capete un sens. O noima. (Iar aceasta constatare vine de la Eliade, un om care si-a planificat viata inca din tinerete…) Ii dau dreptate: “marile mele realizari” – toate! – de la iubiri la casatorie, de la casatorie la copii, de la scoli la continente sau slujbe, , de la filosofie la ziaristica si de aici la filosofie, de la prieteni la idei – toate au fost “intamplari”… Mi-am asumat responsabilitatea.
Dar blogul? Blogul? Da, blogul! Dupa cum spuneam pe la inceputurile acestui blog facut cadou de catre Laura si Ana (multumesc?:)), blogul se poate dovedi, la o adica, un cadou otravit. Si asta pentru ca e … neclar. Statutul blogului nu e nici cel al e-mailului, dar nici cel al textului publicat intr-o carte sau intr-o revista. E intre, ca fata saracului din poveste (stiu, am mai zis-o, e pe internet, n-am primit drepturi de autor pentru asta:): nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.
Orice scriitura influenteaza. Mult, putin, cat de o injuratura sau o ridicare din sprancene, dar o face. Una e, insa, sa ai drept feed-back “intalnirile cu cititorii” la biblioteci judetene sau lansari de carte si alta e sa ai aceste intalniri zilnic, pe blog. Pe blog nu stii, de cele mai multe ori, cu cine vorbesti (bine, blogul asta e o exceptie – sau era – pana mai adineauri ii cunosteam, fie si doar prin scris, pe multi dintre comentatori; in ultimele zile nu mai sunt sigur; s-au spart niste zagazuri – de ce acum? habar n-am). Nu stii cu cine vorbesti, dar esti, cumva, legat de el la un nivel mult mai intim decat “cititorul abstract”. Poate asta n-are fata, dar are un nickname (cognomes).
Am scris pe blog despre Amazon. Am scris cu drag, am scris cu pofta, am scris ca si cum mi-as fi scris mie, celui de acum vreo 30 de ani. Si unii oameni s-au entuziasmat. De atunci, am fost contactat de vreo cinci persoane/grupuri din Romania care-si planificau sa treaca sau sa petreaca timp prin jungla Amazonului. I-am sfatuit cum m-am priceput mai bine. [Nota: Poate cel mai miscator text a fost cel al unei doamne din Bucuresti care credea ca sunt bucurestean si vroia sa-i faca sotului o supriza de ziua lui de nastere; sotul visase o viata intreaga sa coboare Amazonul, dar i se paruse imposibil; iar aceasta sotie - nu stiu cati ani au nici unul, nici celalalt, ea e judecatoare in Bucuresti, sper ca nu spun prea multe - dorea sa-i faca sotului o bucurie: uite ca se poate! Ma invita la orice restaurant din Bucuresti doar pentru a-i spune sotului ca "se poate". Asta m-a induiosat.]
Revenind. Ultima intrebare a venit din partea unui antropolog roman – sa-i zicem Stefania. M-a intrebat ce sa faca, unde sa se duca, pe cine se poate baza, pe cine nu, etc. I-am spus, cum m-am priceput mai bine. Mi-a multumit si a plecat singura, promitandu-mi ca-mi va scrie la prima ocazie din Peru. La prima ocazie. Cum ajunge in Peru. A plecat acum sapte zile. Nu mi-a raspuns.
La oras, in Peru, exista internet la tot pasul.
Filed under: Uncategorized | 6 Comments
…cum vin ideile?
…wekendul asta am avut doua idei: una, foarte probabil, cat se poate de stupida, cealalta, la fel de probabil, cat se poate de importanta – o idee care mi-ar putea da de lucru de aici si pana la sfarsitul vietii…
Ideea probabil stupida e de fapt o intrebare si mi-a venit in vreme ce faceam gratarele de weekend. Placerea gratarelor de weekend a aparut hat, vreo 8 ani in urma, pe cand eram inca in Columbia, in Village. Munceam si invatam noaptea, mergeam la scoala si invatam ziua. Sambata si duminica luam pauza. Scoteam un gratarel mic in fata apartamentului, faceam gratar, ma uitam la copaci, imi odihneam privirea pe ei, beam bere si ma simteam cat se poate de bine. Cand am ajuns la casa, am luat un gratar mai mare, dar placerea a ramas aceeasi. Tot pe copaci imi odihnesc privirea, tot bere beau. In fine, revenind: ma uitam cum sfaraie carnea pe gratar si din senin din iarba verde m-am gandit ca, parca, maimutele nu sunt carnivore. Am verificat ulterior – nu sunt. Mananca insecte, dar nimeni n-a ademenit vreo maimuta cu vreo ciozvarta din carne de pui. Ce m-a apucat? Nu stiu. Nu am nici o obsesie cu evolutionismul, nu ma straduiesc sa-i gasesc nod in papura, nu citisem nimic, nu auzisem nimic in legatura cu subiectul, era o banala zi de sambata, ca atatea altele, in care faceam niste gratare. Cum spuma marilor functioneaza creierul asta? Odata insurbata intrebarea, n-am mai putut scapa de ea.
Cum vine asta? – m-am intrebat. Daca noi ne tragem din maimuta, daca ADN-ul uman e 98% identic cu cel al cimpanzeilor, cum se face ca noi suntem omnivori, iar ei nu? Ar fi ca si cum zebra ar fi ierbivora, dar calul omnivor. E vorba aici de un intreg set de enzime, de un sistem digestiv altfel croit, samd… Am cautat raspunsuri – nu am gasit. Si de atunci (samabata) ideea asta nu-mi mai da pace. Banuiesc ca raspunsul e clar, ca n-am fost primul care si-a pus o intrebare de bun simt, dar pana nu aflu raspunsul nu pot avea odihna. Ma poate ajuta cineva?
Ideea “desteapta” e prea complicata pentru a fi expusa aici, dar are legatura cu forum internum si forum externum, cu Unul si Multiplul, cu self-perceptia individului si cu paralela, aparent demodata, intre individ si polis (care, mi se pare, nu e chiar atat de demodata pe cat am crezut). In fine, dupa cum spuneam, asta e o idee la care se poate “sapa” o viata intreaga si mi-a venit in vreme ce faceam … pisu. Multe idei bune sau relativ bune mi-au venit in aceste circumstante cel putin – cum sa le spun? – nepotrivite:)
Ceea ce m-a facut sa ma intreb: Cum vin ideile? De unde ne vin ideile? De ce ne vin ideile? Par intrebari stupide, stiu, dar eu, unul, inca nu le-am gasit un raspuns satisfacator. Un lucru stiu sigur: nici o idee nu mi-a venit atunci cand m-am scremut. Nu s-a intamplat niciodata sa vreau sa am o idee si ea sa-mi vina. De unde se vede ca, macar in cazul meu, legatura dintre vointa si ratiune nu functioneaza in dublu sens.
Stefan Odobleja, in Psihologia Consonantista, sustine ca creativitatea se poate nu doar stimula, dar poate fi invatata de-a dreptul, aproape de la zero. Totul, zice el, se reduce la obisnuinta de a te plasa in starea de spirit potrivita – “the right state of mind” – o idee preluata ulterior cu mare succes (financiar) de toti guru astia al succesului de care e plin targul. Si Socrate si Platon insista pe importanta educatiei, a disciplinarii mintii, si totusi, atat unul cat si celalalt recunosc ca ideile “te pleznesc” cand te astepti mai putin. Cand pe Socrate, bunaoara, il palea cate o idee, putea ramane nemiscat ore intregi, pierdut in contemplatie, in mijlocul strazii. Iar Plato, in Scrisoarea a VII-a vorbeste despre “revelatia” ideii ca un soi de experienta mistica.
Sherlock Holmes, parca, canta la vioara. Altii asculta muzica. Altii se uita la desene animate. Nici o logica, nici o coneziune evidenta.
Deci: cum (va) vin ideile? Ma poate ajuta cineva? Orice confesiune e folositoare.
Filed under: Uncategorized | 28 Comments
…habar n-am cati dintre cetitorii acestui blog ‘de casa’ il citesc si pe celalalt – de pe voxpublica. O parte stiu ca o fac, despre cealalta parte nu am idee (si nici nu vreau sa aflu:). Reiau, asadar, pe scurt, pentru necunoscatori, istoria din ultime zile de pe voxpublica, pentru a putea ajunge unde vreau, de fapt, sa ajung (sic:).
Deci: apare pe voxpublica la captcha (parca asa ceva-i zice dreptunghiului aluia virtual unde trebuie sa scrii ceva pentru a te ‘autentifica’ – nu-mi cereti detalii tehnice ca nu cunosc) solicitarea de a scrie nu litere sau numere fara sens, cum era obiceiul (gen Asf34Hgt) ci fraze cu sens: “Noi vrem respect”, “Salvati pianele”, “Invidia e buna”. De primele doua stiam ca sunt sloganurile unor campanii ale Realitatii si, aveam sa aflu ulterior, ala cu invidia e slogan la MoneyExpress – parca. Oricum, n-are importanta. Am fost revoltat de obligatia de a scrie ceva – orice – pe o platforma declarat libera si m-am revoltat pe blog. S-a dovedit ca ideea ii apartinea lui Dragos. Dragos e prietenul meu si, dupa doua zile de framantari, cand avalansa internautica o luase deja razna (care cu furci, care cu topoare:), s-a declarat invins si a renuntat la idee.
Astea sunt faptele. Acu’, interpetrarile:) Trebuia sa-i scriu lui Dragos un email mai inainte? Fara doar si poate – problema s-ar fi rezolvat, poate, doar poate, fara a o tari prin public si fara a-l discredita pe Dragos (ce i-au auzit urechile si/sau i-au vazut ochii zilele astea – mi-e si mila…) Dar si ce mi-am auzit eu de la Ancutza, dupa ce a auzit ce-am facut…:) In fine, ceea ce ma intereseaza acum e granita asta perversa dintre public si privat care e blogul (ceea ce am mai scris, daca va mai amintiti, si la inceputurile acestui blog). Odata ce e vorba de o sufragerie, cum sa eviti patrunderea in dormitor? Si unde incepe dormitorul si se termina sufrageria? Nici Dragos nu mi-a raspuns (in prima instanta) pe email, ci pe blog. Drept pentru care m-am simtit nevoit sa (re)raspund asisderea. A iesit o mini-avalansa media. (Nu va mai tin cu sufletul la gura – am vorbit mai apoi si pe direct, in “intimitatea” emailului; ha! a ajuns emailul sa fie intim…)
Altfel spus: pe blog se presupune ca esti sincer. E personal, e masca (persona), dar una care dezvaluie adevarata esenta (ca la persoanele Sfintei Treimi). Cat dezvaluie? Cat se cuvine sa dezvalui pe blog? Si cum sa mai dai inapoi cata vreme ai deschis cutia Pandorei? Cum o mai inchizi? De data asta am inchis-o, cumva. Dar data viitoare?
Va spun: blogurile astea sunt un joc de-a grenada cu siguranta scoasa, grenada pe care o pasam de al unul la altul. Mai devreme sau mai tarziu va exploda in poala cuiva. Partea tragica (etimologic, tragedie vine de la “vaitarea caprei” – aveau vechii greci un soi de festival al lui Dionisios, la care sacrificau cate o capra, recitau si dansau, asa au ajuns la tragedie – de la o capra:) e ca nu mai putem da inapoi. Cale de intors, ca si cu atatea altele, ca si cu muscatul din marul cunoasterii binelui si raului, nu mai exista. Grenada e amorsata: pazea!
Filed under: Uncategorized | 16 Comments
…Eminescu sau povara canonului
Motto: Pentru cel care nu stie, muntii sunt munti, arborii sunt arbori, si apele – ape. Pentru cel care stie cate ceva, muntii nu mai sunt munti, arborii nu mai sunt arbori si apele nu mai sunt ape. Iar pentru cel care stie, muntii redevin munti, arborii – arbori, iar apele – ape. (Proverb zen – parca)
Cam asa se intampla si cu Eminescu. Mai intai, undeva prin clasele primare, cand cu Scrisoarea a III-a, esti convins ca Eminescu a fost un geniu si, mai mult, ca e poetul nepereche. Mai tarziu, undeva prin liceu, Eminescu nu mai e cool – devine prafuit, obosit, o gogoasa umflata cu pompa didactica. Din nefericire, am cunoscut multa lume care ramane la faza asta – imberba. Pentru cei care au rabdare, insa, si-l mai citesc o data, Eminescu redevine geniu si poet nepereche.
Cazul Eminescu exemplifica foarte bine ceea ce pe aici, cel putin in stiintele sociale, se numeste “problema canonului”: De ce sa continuam sa citim Homer si Platon si Cicero si Machiavelli? De ce numai barbati si numai albi si numai europeni? De ce generatie dupa generatie se perpetueaza mereu aceleasi nume, mereu aceleasi stereotipuri? Ce se mai poate spune nou despre Platon? Problema mi se pare fundamental gresit formulata: pe de o parte, pentru ca cine l-a citit pe Platon are o sansa s-o citeasca si pe Christine de Pizan (sunt gata sa pariez ca nici una dintre cititoarele feministe ale acestui blog – cate si daca vor fi fiind – n-au auzit de prima femeie scriitor-profesionist – sec. XV – si nu, nu scria rau:); pe de alta parte, pentru ca la scoala – elementara, gimnaziu, liceu, ba chiar si primii ani de facultate, esti obligat, ca profesir sa alegi: nu poti preda totul intr-un trimestru, intr-un semestru sau doua. Trebuie sa elimini.
Si-atunci cu cine sa-ncepi? Cu Platon sau cu Tecumseh - un indian care a incercat unificarea triburilor pe la 1800 toamna si-a tinut niste discursuri bunicele?
In fine, dar nu in cele din urma, farmecul canonului este precum farmecul textelor sacre: cand esti fortat sa recitesti de cateva zeci de ori aceleasi randuri esti obligat sa descoperi sensuri noi. N-ai incotro. Uitati-va ce-au facut misticii arabi dintr-o literatura relativ prozaica precum Coranul! (no offense)
Eminescu e cool! – asta trebuie sa priceapa copiii din ziua de azi. Nu degeaba unii ajung in canon si altii nu. Exista o selectie a valorilor pe care doar timpul o poate confirma. Reciteam azi Antigona lui Sofocle (nu din proprie initiativa – o am de predat maine:) Si-am recitit-o cu sufletul la gura si-am mai gasit cateva sensuri la care nu ma gandisem pana atunci. (Si, cand am fost la Harvard, Honnie Bonig a tinut si ea o conferinta tot despre Antigona – ceva cu totul totului nou!). Asa si cu Eminescu. Geniul e, oricum, o pedeapsa. De ce sa-l mai pedepsim inca o data, postum?
Oda (in metru antic)
Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in calea-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Pan-in fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari…
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
Filed under: Uncategorized | 12 Comments
…la moartea unui brad
…stiu ca se va intampla din momentul in care imi infig fierastraul in tulpina inca tanara – am condamnat bradul la moarte. Stiu si copiii, care de fiecare data insista sa ma insoteasca, ba se mai bat care sa manuiasca primul fierastraul. (Nota: Pentru ecologistii mai slabi de inger – asta se intampla la o ferma de brazi la care mergem de patru ani; in locul fiecarui brad taiat planteaza nu doi, ci patru si nu din considerente neaparat ecologice – ci din calcule cat se poate de meschine:)) Pentru moment, insa, nu conteaza. Abia acum bradul si-a facut datoria, bradul poate sa plece. Si-a imlinit, vorba lui Aritotel, telosul. Menirea – sa impodobeasca o casa de Craciun. Vine Craciunul – ploua. Let it rain, let it rain, let it rain! (Exagerez putin; ploaia s-a oprit in 24 seara:). Pleaca Craciunul, vine Anul Nou. Frig de ingheata pietrele. Acum da, acum poti face un foc in semineu, sa se asorteze cu bradul, fara sa te rada vecinii. Pleaca Anul Nou, pleaca Sfantul Vasile, vine Sfantul Ion. Ninge, vorba lui Paunescu, ca-n Esenin si-n poema rusa, ninge fantomatic si bacovian. Se inchid scolile. Acum da, acum bradul si luminile atarnate dimprejurul casei isi gasesc si merita, intr-un sfarsit, rostul.
Cat poti tine, insa, un brad? Profesorul meu de franceza din copilarie, de la Brad:), domnul Oncescu – Dumnezeu sa-l odihneasca! – [Nota: trebuie sa va povestesc o data despre el - si despre doamna Marcu, profesoara de engleza!] il tinea pana spre Paste. Cum nu prea era caldura, nu era nici o problema. Bradul rezista. Il inteleg perfect. Pe cat imi face placere sa impodobesc bradul, pe atat imi displace procesul de dezimpodobire. Aman momentul cat pot mai mult. Astazi (de fapt, ieri), Ancutza mi-a scurtat suferinta. Pana ne-am trezit (eu si copiii) a dat jos singura toate globurile si le-a impachetat frumos, sa fie pentru la anul. Mai ramasesera de dat jos doar instalatiile de luminat.
Pe asta am facut-o eu, cu baietii. Si tot cu ei am scos bradul din casa, am maturat acele ramase pe jos si-am oftat: fuse, fuse si se duse. M-am uitat la Andrei si la Alec. Nu pareau sa sufere. M-am bucurat. Asa inveti sa traiesti cu gandul mortii. Pornesti cu un brad, ajungi la un pestisor, apoi la un parinte si tot asa.
Viata la tara adauga insa un plus de naturalitate. Nu arunci bradul pur si simplu in strada. Il faci bucati cu macheta adusa din Amazon si-l pui pe foc. E zapada de aproape o jumatate de metru afara acum, asa ca ce poate fi mai frumos decat un foc care sa miroase a brad? E un soi de priveghi al bradului, daca vreti. Dar un priveghi la care lumea se veseleste, amintindu-si de raposat. Bradul si-a facut datoria, bradul poate sa plece. Aristotel ar fi fost mandru de noi. Si de brad. Acum si-a indeplinit menirea.
Filed under: Uncategorized | 7 Comments
…de asta data ceva mai … cum sa le spun? Mai de bucatarie. Mi-a scris astazi (ieri, de fapt), Mihai Bacalu - cel mai incapatanat ziarist clujean, pentru necunoscatori (si-o spun cu drag:) Vroia sa realizeze un material despre cum isi petrec romanii din strainatate revelionul. I-am spus ca anul asta ne strangem la casa unui alt roman vreo 16 din comunitate, mancam sarmale, salata boeuf, racituri, etc – nimic deosebit. “Pai nu mai ai altceva?” – m-a intrebat.
Am stat si m-am gandit. Nu. Asta e deosebit in diaspora – ca nu e nimic deosebit. Cei pe care ii stiu eu cel putin, nu merg la cluburi, nu se uita la televizor (nici nu ai la ce te uita, iar restaurantele se inchid pe la unu). Asa ca fac ceea ce faceau, in esenta, atat parintii cat si bunicii lor: se strang la vreunul acasa si petrec. Asculta muzica lautareasca si manaca racituri/piftie. Piftie – ca aici vroiam sa ajung, dar v-am luat pe ocolite:) – am inceput-o eu!!! Eu am inceput raciturile de anul asta! Singur! (Eu am spalat picioarele si carnea de porc, eu am umplut oala cu apa atat cat trebuia, eu am pus-o la fiert!!!) Vi se pare putin lucru? De-abia astept sa ma laud maine seara!:)
Pe un ton ceva mai serios acum: am realizat de-abia acum ca noi am plecat de-acasa pentru a ajunge, de fapt, cu adevarat acasa. Suntem mai romani decat romanii, daca imi este ingaduit sa spun asa. Noi am reinvatat sa ne (re)bucuram de tzuica, de sarmale si de salata boeuf, de ouale rosii si de mersul la biserica. (De sorici nu mai pomenesc – tanjesc dupa unul de vreo zece ani!) Noi am (re)invatat sa ne simtim bine fara televizor, sa cantam cantece de petrecere si sa ne-ajunga. Ne-a luat cateva zeci de mii de kilometri si, in unele cazuri, cativa zeci de ani, dar – dupa un ocol atat de lung – am inchis, in sfarsit, acasa. Am inchis cercul.
Asa ca bucurati-va de ce aveti:)
Si-acum, pentru ca tot mi-am permis sa-mi iau nasul la purtare, intru imbunare va marturisesc un secret din bucatarie: unii il mangaie pe vasilica, sa le aduca noroc tot anul; eu, de vreo 30 de ani, in fiecare ajun de Anul Nou, il desenez pe Corto Maltese. E un personaj de Hugo Pratt care m-a fascinat inca de pe la 12 ani si fara de care n-as fi ajuns niciodata in Amazon. Daca reusesc, va atasez mai jos cateva desene, ca sa stiti despre ce e vorba:
N-au iesit ele foarte mari, dar e mai mult decat nimic:) Si-acum ingaduiti-mi sa va urez un 2010 mai bun decat 2009. Nu e de colea. La Anul si la Multi Ani!
Filed under: Uncategorized | 10 Comments
…va mai aduceti aminte ce va spuneam la terminarea semestrului? Ei bine, semestrul s-a incheiat, notele au fost postate, studentii nu mai au nimic nici de castigat, nici de pierdut. Dar unii dintre ei continua sa-mi scrie. Redau mai jos cateva emailuri, fara modificari.
I just wanted to let you know that I really enjoyed your class this semester
and learned a lot. I hadn’t previously taken any political philosophy
courses, but after this one, I am certainly interested in doing so. As a
student I found it both accessible and informative, a balance that many
teachers fail to establish. I know that it’s always nice to hear someone
tell you that they think you are doing a good job and, so I wanted to let
you know that I certainly think you are doing so. Again, thank you for
teaching this course and, more importantly, doing a tremendous job in the
process.
Jon Todd
I was in your Y383 foundations in American political thought class this
fall, and recently I’ve been thinking about the notion of ‘rights’ that we
discussed from time to time. This may seem weird, but I can’t pinpoint
exactly what a ‘right’ actually is. I have a notion that many people think
they know what rights are, but they actually don’t. I was wondering if you
could tell me what a ‘right’ properly is.
My thoughts are these:
- There is no such thing as a ‘natural right,’ they are bestowed upon
individuals from a certain authority. That authority then protects those
rights, but it also has the power to take away those rights. Therefore, the
’erasability’ of a right is part of what makes it a right.
- I hear some claiming that healthcare should be a right. But how can
something that requires an outside force to execute be a right? For this
”right” to be effected, a doctor would have to be summoned, or forced into
action. Theretically, a doctor’s freewill could be restricted if he is
forced to perform healthcare on somebody. I think of rights as restraining
forces, holding someone or something (like government) back- preventing them
from interfering where they shouldn’t. Rights don’t include entitlements to
goods. Entitlement is different than right.
I’m not really sure how these thoughts tie together, or if they do at all. I
could be way off base in my thinking, which I’ve been doing a lot of
(inspired by your class). I was wondering if I could get your thoughts on
the subject, if you are willing to take the time.
Thank You,
Anthony Glenn
Filed under: Uncategorized | 9 Comments
Căutare
Inregistrari recente
- …nu va mai tin cu sufletul la gura:)
- …individualismul centripet
- …asta mai imi lipsea – inca o remuscatura a duhului launtric!
- …cum vin ideile?
- …problema blogului ca rau in care-ti speli rufele suflecata pan’ la baru
- …Eminescu sau povara canonului
- …la moartea unui brad
- …uite, Corto Maltese made by Fumurescu:)
- …mici cadouri inainte de Anul Nou… Corto Maltese si racituri
- …mici cadouri inainte de Craciun…
- …forever young no more:)
Categorii
- Uncategorized (133)
