Daca primele doua sunt bine primite in familie – cand nu abuzez -, cel de-al treilea gen, country, mi-a atras de-a lungul timpului nenumarate critici din partea unuia sau altuia: ca sunt prea “de la tara” ( a se citi – muzica de rednecsi), ca muzica si lirica sunt, practic, aceleasi cu mici variatiuni, s.a.m.d. Degeaba am incercat eu sa promovez cauza lui Mr. Redneck, subliniind complementaritatea intrinseca desi inefabila (sic) intre doctor si taran. Apelurile mele la intelegerea country music au ramas, in general, fara ecou. Asa ca, la ultimul drum de unul singur spre New Orleans, vreme de (aproape) 12 ore (c-am mai ascultat si din alealalte), m-am destrabalat si, cand am prins cate-un post country, l-am ascultat pan’ ce-a inceput sa fasie.

Si-acum, ca sa ma explic de ce, va ofer doar o mostra (si mai am!). Imi cer anticipat scuze nevorbitorilor de engleza, dar va asigur ca versurile, daca nu si muzica, merita. E despre momentele acelea in care ti se pare ca nimic nu poate sa mearga si mai prost si, totusi, ceva iti demonstreaza contrariul. Momentele cand ti se pare ca viata-i un iad. (A living hell/un iad viu, cum ar zice americanu’). Sper, desi nu cred, ca nu toti stiu despre ce e, cu adevarat, vorba. Sfintii Parinti ii ziceau ataraxia.Lehamitea pana si de lehamite. N-ai ce-i face, nici rugaciunile nu mai ajuta, astepti sa-ti treaca. Budistii Zen ar fi replicat: Ce sa facem? Vara transpiram, iarna tremuram. Albert cel Mare ne-ar fi indemnat sa acceptam ce nu putem schimba si sa stim ce putem si ce nu. Cowboy-ul meu are o solutie asemanatoare, doar ca mai ritmata: Don’t slow down!

If you’re going through hell/ Keep on going/Don’t slow down/If you’re scared don’t show it/You might get ought before the devil even knows you’re there!

Si asta e doar refrenul Restul versurilor sunt la fel de bune. De ascultat in loc de luat Prozac

Si-acum incerc sa va postez cantecelul cu versurile de pe Youtube (daca izbutesc, veti avea de scuzat spelling-ul binevoitorului. Un redneck, ce sa facem?

Vine si vremea aia. N-au intrat nici zilele si nici asteptarile-n sac.

Estimp i-am citit (si gradat) pe multi dintre studenti. Si, tot corectand lucrari, m-am intrebat cum ar fi sa le corectez pe-ale Anei ? [Nota: E fascinanta asumptia de vinovatie -"corectezi". ca nu e perfecta, n-are cum, Si, culmea, nu e, prezumtia e indreptatita.] Va dati seama? Am ajuns sa-mi corectez copila! I-am dat un A + si-un B+ catre A- (luase doi de A+, pe nedrept). Vi le atasez mai jos, sa n-avem discutii.

La un momemt dat, mi-au dat lacrimile. Asa-s eu, din fire. Sentimental. Noi am facut-o.

Spuneam candva: ca ziarist, traiesti din ridicari de sprancene. Ca profesor, traiesti din multumurile astea. Te gandesti cum un om, un curs, poate schimba o viata – cum mi-a schimbat-o mie profesorul de filosofie, Ludovic Notaros, in liceu. Mi-amintesc si-acum dezinvoltura lui cand il discuta pe Platon (batranu’) si pe Aristotel (profesoru‘). Nu doar umaniza filosofii. Umaniza ideile. Le dadea consistenta. Sangerau, radeau si plangeau. Pe vremea lui Ceausescu. Sa te joci cu atata nonsalanta cu ideile mi se parea – atunci ca si acum – fascinant. Ai putere asupra unor minti care inca se mai intreaba incotro s-o apuce. Or, cu puterea asta, vine si repsonsabilitatea.

Numai fraierii au impresia ca filosofii nu schimba lumea. In fapt, ei sunt singurii care o schimba. Fara ideile lor, preluate, rumegate, schingiuite sau renegate, inca ne mai distram prin pesteri. Sau prin copaci. Asa si cu dascalia. Numai fraierii isi imagineaza ca nu dascalii schimba lumea. In fapt, ei o schimba – om cu om. Doar pentru ca nu intotdeauna un eveniment istoric poate fi trasat inapoi la un anume filosof, la un anume dascal – nu intr-atat de limpede ca la Marx, bunaoara – nu inseamna ca relatiile de cauzalitate nu exista. Nu inseamna ca te poti lepada de responsabilitate.

Tot profesorul meu din liceu, Notaros, m-a invatat si asta

Era seara, la redactia Ziarul de Cluj, cand am primit telefonul. Sa tot fi fost cinsprezece ani de cand terminasem liceul si tot atatia de cand nu mai vorbisem cu profesorul. Stiam ca se mutase la Arad, dar n-aveam nici o idee ce mai face. Dupa cum mi-a marturisit, facea pe seful la o statie de televiziune locala. Dar nu, nu era suparat pe el. La el, ca sa zic asa, renuntase. Era suparat pe mine. “Aveam pretentii mai mari de la tine“, mi-a zis. Am incercat sa ma apar, sa-i spun ca sunt ditamai redactorul-sef la cel mai bun (si mai bine vandut) ziar local, ca stiu tot ce se intampla in targ si ca de la primar la seful Politiei sau al SRI, plus toti oamenii de afaceri imi raspund la telefon. Basca, mai sunt si asistent universitar la Facultatea de Studii Europene. Ma simteam precum King Kong izbindu-se cu pumnii-n piept.

Nu s-a lasat convins si l-am simtit, prin telefon, stramband din nas: “Aveam pretentii mai mari de la tine“, a repetat.

Abia acum inteleg ce-a vrut sa zica. Sper ca de asta data sa nu-l mai dezamagesc.

Responsabilitate.

Oricat de stupid ar suna, sper sincer ca macar cativa dintre studentii mei sa schimbe lumea. In bine. Sau macar pe ei insisi. Sau daca nu ei, atunci macar copiii sau studentii lor. Ana are mere, Xenia are pix: Cineva, cativa, cumva, vor schimba lumea. Nu e de colea.

PS Am ramas dator cu o poveste despre New Orleans si Tulane University – stiu. Vine acusica.

Cine sunt eu sa ma pun cu Alexandre Dumas? Asa ca nici nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, dar …

…. primim o scrisoare de la Northwestern University. [Nota: Pentru necunoscatori, Northwestern e o universitate de Ivy League, pe-acolo, cu alde Harvard, Princeton, Duke, etc.] In scrisoare e vorba de Alec. Alec are o suvita de par blond-blond pe tampla. E insemnat, cum s-ar zice, de cand s-a nascut. De anul acesta, Alec e intr-un program de Advanced Learning pentru copii … mai avansati . Nu pare, insa, sa il solicite cu asupra de masura, dat fiind ca temele de casa si le face tot la intoarcerea de la scoala, pe autobuz. In fine, scrisoarea ne informa ca, in urma rezultatelor obtinute la un test national (ISTEP), Alec se califica sa dea in acest an … SAT-ul. [Nota: SAT-ul e, sa zicem, echivalentul bacalaureatului in Romania - un test la toate materiile de baza - engleza, matematica, stiinte sociale, stiinte. In cea mai mare masura, pe baza rezultatelor esti acceptat la diferite colegii/universitati, primesti bursa, etc. Diferenta e ca se poate da de mai multe ori, intre clasele a XI-a si a XII-a .]

Ca sa folosesc propria lor metafora, daca ai un liniar de doi metri, ii poti masura cu exactitate pe toti aia sub doi metri, dar pentru cei peste nu mai poti spune decat ca sunt peste, nu si cu cat, sau in ce fel. Or, cei de la Northwestern University au un program in care sa-i evalueze mai exact pe cei care au rezultate mai bune decat 92% dintre toti copiii de varsta lor din SUA, pentru a putea vedea cu cat sunt mai buni decat restul, la ce materii, unde ar trebui incurajati, ce programe speciale exista pentru ei, s.a.m.d.. In ultima instanta, pot chiar intra la universitate inainte de terminarea liceului.

Alec e in clasa a saptea.

N-or fi copiii americani ai mai destepti din lume, dar sa te incadrezi la “dincolo de masuratorile noastre” e, pentru mine, destul de satisfacator

O singura problema avem: Alec nu vrea sa mearga la colegiu. El vrea sa se faca … chef. Bucatar, adicatelea. Si vrea sa mai creasca gaini. Cred c-am gresit cand i-am dat de citit Confesiunile lui Marc Aurelius, acu’ vreun an-doi. Le-a luat in serios. Vrea doar sa-si ingrijeasca gradina si sa-si tunda trandafirii.

Adica am scris, dar nu cuvintele mele. Pentru prima oara in viata m-am inhamat la traducerea unei carti pentru Editura Univers. E vorba de The Help – un roman de Kathryn Stockett – care a facut furori peste ocean, a fost ecranizat, premiera a avut loc in august si a fost in top-ul box-office-ului pentru cateva saptamani. Pe scurt, pe foarte scurt, e vorba de tanara aspiranta la statututul de ziarista si/sau scriitoare (va suna cunoscut ?) la mijlocul anilor ’60, in plina batalie pentru drepturile civile (civil rights) : desegregare, Martin Luther King, asasinarea lui Kennedy, pilula anti-conceptionala, primul om pe luna, etc. Intr-un orasel tipic sudist, in care toata lumea stie pe toata lumea (ca-n Brad ), reuseste peformanta de a intervieva doisprezece slujnice – negrese, de buna seama – la casele albilor.

Pentru ceea ce ma intereseaza, e suficient. Daca vreti sa stiti mai multe, cumparati cartea – din cate-am inteles va aparea inainte de Craciun. Nu voi vorbi acum nici despre cartea in sine si nici despre dificultatile traducerii, cand ai de-a face cu dialectul sudist atat in varianta « white » cat si « black ». Poate cu alta ocazie. Ceea ce ma intereseaza acum e matriosa post-modernista in interiprul careia m-am trezit captiv.

Sa le luam pe rand :

-          Cartea pe care o scrie eroina din The Help se numeste – cum altfel ? – The Help. [Nota: Dupa o indelunga si matura chibzuinta am optat pentru mai banalul Slujnica. Ajutorul sau Ajutoarea era ispititor la prima vedere, dar nu rezista la a doua.] Pana aici un post-modernism literar si previzibil. Partea simpatica incepe, insa, in clipa in care postmodernismul da pe de laturi si se revarsa din pagini in viata de toate zilele.

-          In viata de toate zilele, autoarea a fost data in judecata de o negresa, slujnica fratelui ei. Ablene a acuzat-o ca s-a inspirat din viata ei cand a creat personajul Aibileen, si-a cerut in consecinta drepturi de autor. A pierdut procesul, dar pentru toti cei ce vor citi cartea, ironia situatiei va fi evidenta. Mai multe nu va spun, sa va fac curiosi

-          Actiunea cartii se petrece in Louisiana, aproape de New Orleans, unde eroina merge la cumparaturi pe Canal Street, isi face coafura pe Magazine Street, etc. Cand am acceptat propunerea de colaborare cu Editura Univers, habar n-aveam ca, peste doar doua luni, aveam sa ajung taman in locurile bantuite de autoare. Mergeam, fara sa stiu, pe urmele personajului.

-          Cand sa predea manuscrisul cartii, eroina intra in criza de timp si lucreaza zi si noapte. Cand sa predau manuscrisul cu traducerea am intrat in criza de timp, si-am lucrat zi si noapte, traducand chinurile personajului care lucreaza zi si noapte pentru a respecta termenul de predare.

-          Dupa ce cartea apare in oraselul cu pricina, toata lumea incearca sa ghiceasca ce oameni reali, care dintre vecinii lor, se ascund in spatele personajelor – un excelent prilej de barfa. Sa va mai spun ca saptamana trecuta, maica-mea si-a lansat la Brad un roman inspirat mai mult sau mai putin din realitate si-acum asteapta, cu infrigurarea eroinei din carte, sa vada cum vor incerca bradenii sa ghiceasca ce vecini, primari, etc se ascund in spatele personajelor din carte ?

Nu va mai spun (sic !:) sa nu va speriati cum m-am speriat eu cand femeia de serviciu care ne face curatenie in departament (o negresa cumsecade) mi s-a parut ca-ncepe sa semene tot mai mult cu Aibileen – negresa din carte.

Momentan, asadar, sunt usurel zapacit. Pana acum, stiam si eu, ca tot omul, ca viata bate filmul, sau cartea bate filmul (cu exceptia lui Zorba Grecul). Acum, insa, nu mai sunt sigur cine mai bate pe cine si unde se opreste una, ca sa-nceapa ailalta.

Si-atunci imi spun si eu, ca si Jung, ca locuiesc pe Willow Street la numarul 7120. In New Orleans. Deocamdata.

Pana la urmatoarea carte.

Oaspeti, nu musafiri.

Ce faci? Cum faci?

Uite e asta n-am mai scris in ultima vreme. Pentru ca n-am stiut cum sa gestionez sufrageria. Pentru ca n-am stiut ce sa scriu si ce nu. Pentru ca n-am stiut sa gestionez coridorul dintre sufragerie si baie, cu usa dormitorului deschisa.

Nici acum nu stiu. Stiu, insa, ca-n momentul in care incepi sa vorbesti despre chiseaua cu dulceata, fripturile incep deja sa sfaraie pe gratar

Dupa primii 40 de “rozi”/rods ( un rod = aproximativ cinci metri), de unde ne-a lasat ghidul, pana la rau, am fost sincer convins ca mi-am supra-apreciat puterile. Am dat vina pe beri si pe pipa – pe nedrept. Ceva mai tarziu aveam sa aflu ca (aproape) totul se reducea la echlibrul barcii pe umeri. A durat ceva timp, cateva “portages” (purtari de barca pe uscat), dar in cele din urma m-am prins. Ba la sfarsit puteam face chiar si portage-uri de 180 de rods cu barca si rucsacul in acelasi timp. Drept e, la vremea respectiva, rucsacul era mai usor din motive obiective.

Si-am intrat pe rau. De fapt, pe un rau serpuind printr-o mlastina pana la primul lac. Ploaia, care pana atunci ne insotise tot drumul, se oprise si n-avea sa ne mai sacaie pentru urmatoarele doua zile. In primul lac am dat pentru prima oara la peste cu momeala artificiala si, tot acolo, am prins primii pesti – printre care vreo doi walleys (un soi de salau, cica).

In al doilea lac ne-am pierdut unii de altii – mai exact Alec si cu mine de Nutu + Andrei si, respectiv, Zbengu + Alexandru – ceea ce nu se face si m-a enervat cu aspupra de masura. Asa se moare in salbaticie – nu din cauza salbaticiei, ci a stupiditatii. Ne-am regasit in cele din urma (logic vorbind, erau la insula din mijlocul lacului, sau pe-aproape, unde se gaseau si locuri de campare). Greseala ramane, dar nu s-a mai repetat, in ciuda sau datorita unor discutii aprinse pe aceasta tema: in salbaticie, nu te desparti fara a avea un plan prestabilit, cu variante pentru situatii neprevazute. Ana are mere, Xenia are pix.

N-o mai lungesc, ca nu intentionez sa va ofer un jurnal pe ore.

A doua zi a fost infernala, cu soare si mai multe portages, doua de peste un kilometru fiecare, dintre care unul peste o mlastina “construita” de castori.

Dar tot atunci am prins si prima stiuca si am facut prima si ultima baie. E si asta o performamta, trebuie sa recunoasteti: sa stai sase zile pe lacuri, rauri si mlastini si sa nu te uzi niciodata (picioarele lui Alexandru nu se numara ).

Repejor, ne-am intrat in rutina: seara faceam tabara, instalam corturile, adunam lemne de foc, pescuiam. Dimineata strangeam tabara – nu m-am decis inca daca uram mai mult impachetatul sau despachetatul. In ultimele lacuri exista doar un loc de campare per lac. Asa ca, daca se intampla sa fie ocupat, aveai de ales: te intorci sau mergi inainte si mai cari barcile si rucsacii in spinare cateva sute de metri in plus, mai vaslesti un kilometru, etc. Pe la cinci dupa-amiaza, credeti-ma, aceasta alegere devine destul de grea. Dar am mers inainte. Si bine am facut, Pentru doua zile am stat pe Green Lake – lacul cu apa cea mai curata cu putinta. Dincolo de tabara, intr-un golf amarat, pe care altminteri n-ai fi dat nici doi bani, paradisul stiucilor – peste care am dat mai degraba din intamplare.

Nu-i vorba, am prins stiuci si in fata taberei, uneori chiar dimineata, inainte de micul dejun, sau seara, inainte de cina (am stat acolo doua zile). Vreo trei le-am fript la gratar, si una a fost “imbunatatita” la tigaie. Ne specializam, incet-incet. Toata lumea a prins acolo stiuci, toata lumea a scapat acolo de frustrari (nu spui cine), toata lumea s-a bine dispus. Nu e de colea sa scoti din apa o stiuca de o jumatate de metru si mai bine. Dar patru, cinci, sase?

La un moment dat, te mai plictisesti si de prea mult bine, asa ca Zbengu, Andrei si cu mine, am pornit – intro dimineata vantoasa si burnitoasa – spre ultimul lac din “program”. Fara bagaje, caratul barcii in spinare la dus si la-ntors a parut floare la urcehe. Pesti n-am prins, dar am avut ocazia sa adimiram natura. Stiu, inteleg, e un cliseu – pana apuci sa-l traiesti. Sa va tot dea Doamne-Doamne sa traiti clisee din astea! Eram la trei mile de Canada – “putem sa emigram”, vorba lui Zbengu.

Pesti n-am prins, dar nu ne-a parut (foarte) rau. Peisajele pareau decupate dintr-o stampa japoneza si-am gasit si cele “trei scaune de piatra”, despre care ne povestise un John la plecare. Nimeni nu stie cine le-a facut, de ce le-a facut, cum le-a facut (lespezile cantaresc intre cateva zeci si catvea sute de kilograme fiecare si sunt asezate cu o precizie uluitoare). Supravegheaza unul dintre nenumaratele golfuri si par rude cu Stonehenge. Cica un polonez a sustinut ca a vazut extraterestrii pe-acolo, dar, dupa cum zicea John, “probabil c-a baut prea multa vodca”. Cert e ca, estimp, cele trei scaune s-a inmultit. Puterea exemplului. Oameni ambitiosi. Frumos.

La intoacere, dupa incercari succesive esuate prin alte parti – era o zi vantoasa – am mers la “golful handicaptului” si am mai prins in total vreo opt stiuci. Asa, sa fie. Le-am dat drumul.

A doua zi a inceput sa ne para rau. A doua zi, nu prea mai aveam de mancare. Apelurile mele la rationalizare trecusera neobservate, asa cam in afara unei beri pastrata cu sfintenie pentru ultima noapte, toate celelalte incepusera sa se termine: paine, miere, conserve, supa, ceai, etc.

Partea lunga si grea a drumului catre “baza”, am facut-o usor, in cateva ore. Partea scurta si, teoretic, usoara, am facut-o greu. Prima parte am facut-o usor pentru ca era innorat si racoare. Batea vantul. Partea a doua, in ziua urmatoare, tot vantoasa, a durat si mai putin. Dar atunci – ca si la intoarcerea de pe Amazon, mi-am vazut moartea cu ochii. Si, ceea ce e infinit mai grav, nu era vorba doar despre moartea mea. Pentru asta sunt antrenat, sa zicem.

Pe scurt: am pornit pe un lac deja agitat de vantul care ne suierase toata noaptea. Valurile erau maricele, dar nimic ingrijorator la o prima vedere. Cum banuiam ca nu ne vom mai putea auzi din cauza vanturilor si valurilor (aveam deja cinci zile de experienta), am decis care va fi locul (intrarea pe rau si in mlastina) si ora – 12:00 – regruparii. De unde se vede ca nervii din prima zi de “ratacire” n-au fost cu totul in zadar.

Si pornim: Alec si cu mine – barca cea mai usoara, spre un golf mai apropiat, pe malul opus, relativ aproape: cateva sute  de metri. Ailalti, care incotro. Vaslim ca disperatii. Nimic. Vantul ne ducea unde vroia el, valurile se faceau din ce in ce mai mari. La un moment dat renunt si-i spun lui Alec sa ne , indreptam spre gura raului – se intrezarea in departare – da-le-n spuma marilor de stiuci, c-am prins oricum destule.

Zis si facut. Pornim a vasli spre mal – repet, vorbim aci de vreun kilometru. Valurile se fac tot mai mari. Ajung catre un metru. Intr-o canoe de aluminiu, nu e cea mai mare distractie. Valurile se sparg de barca, barca incepe sa ia apa. Pana la mal mai sunt cateva sute metri. Sa te rastorni in mijlocul unui lac de dimensiunile astea, la temperaturile astea, nu-i chiar de colea. Vaslim piezis.Vestele de salvare sunt prinse de scaunele barcii, sa ne fie mai moale la fund. De doua ori ne inclinam intr-atat de tare incat marginea “de jos” a barcii e la doua degete de apa. Sar in partea cealalta si reusesc sa o redresez cumva. Ii spun lui Alec, pe tonul cel mai calm cu putinta (chit ca trebuie sa strig pentru a acoperi vanturile si valurile: “Incet, fara miscari bruste, intinde mana si deschide catarama care leaga vesta de scaun”. Alec, ascultator, incearca. Dar un alt val aproape ca ne rastoarna. Renunta. “Hai sa ajungem mai bine la mal”, zice. Cu vantul si cu vaslitul, doua minute mai tarziu asa si facem. Cand vad primii nuferi, desi suntem inca la vreo cincizeci de metri de mal, ma simt mai  bine. Unde-s nuferi, pamantul nu e departe.

La gura raului e deja o alta lume. Vantul se potoleste si, zece minute mai tarziu, apare barca numarul 2: Nutu si Andrei. Ramane barca numarul 3 – Zbengu si Alexandru – dar cum mai e o jumatate de ora pana la timpul fixat pentru intalnire, nu ne agitam cu asupra de masura: daca au scapat in vreun golf de rafalele cele mai puternice de vant, ar trebui sa fie in regula. Estimp,la gura raului mai apar doua barci ratacite si speriate de lac. Intr-una dintre ele e un “batranel” singur, de vreo saizecisiceva de ani. Cand intra pe rau si se domoleste vantul isi da gluga jos, zambeste si zice: “Kind of breeze out there”. Are barba alba. Am si eu cateva fire albe in barba. As fi bucuros daca as putea imbatrani asa.

N-o mai lungesc. Pe cand ne apucase disperarea, apar si Zbengu + Alexandru. Zbengu avea ambitia sa duca acasa stiucile prinse in ultima zi, la sare si gheata. N-a fost sa fie. De acolo-ncolo, sfarsitul a fost lesinat – un rau serpuit printr-o mlastina si multe baraje de castori de trecut. A! Si-o barca in spate de carat, pour la bonne bouche, vreun kilometru.

Ca-n viata.

PS: Cumva, nu stiu nici eu prea bine cum, am reusit sa fac niste “baieti de baieti”. S-au taiat in talpa (Alec), li s-a umflat mana de la musca “de cal” (Andrei). N-a carait nici unul. Au vaslit cand era de vaslit, au indurat foamea cand era de indurat.

PPS: Cat pe ce sa uit ce era mai important: la fiecare loc de campare era cate o “toaleta”, situata pe o carare la cativa zeci de metri de corturi. Nu, nu avean pereti. Totul era redus la esential – tronul si colacul. In rest, padurea si lacurile. Ei, pour les connoisseurs, ia imaginati-va ca faceti ce aveti de facut nu pe vine, dar in mijlocul naturii, cu un lac in fata si brazi de o parte si de alta! Ba mai puteti si fuma!

Mergem pentru vreo saptamana pe Boundary Waters – o retea de lacuri (cateva milioane de acri de rezervatie) in Minnesota, unde – zice-se – poti trece in Canada. Nu ca ne-ar interesa. Ideea ii apartine lui Zbengu, si i-a venit acum vreun an (inclin sa cred, dupa ce si-a muscat unghiile ca a ratat Amazonul ). In fine, a luat permisele de intrare de asta-iarna (se sta la coada pentru ele), a facut traseul, etc. Din cate inteleg, in primele doua zile vom avea parte doar de vaslit si de carat barcile – de douasprezece ori! – in spinare, intre lacuri. (Pentru curiosii masochisti: trei din cele dois’pe traversari au mai mult de un kilometru!) Habar n-am cum o sa fie.

Ceea ce ma emotioneaza, insa, cu asupra de masura, e faptul ca – pentru prima oara – merg dimpreuna cu baietii. Am mai fost noi pentru o zi-doua, si am incredere in ei. Niciodata, insa, pentru atata timp si atat de izolati.

Asa ca tineti-ne pumnii.

N-am unde pleca.

De la Brad, la Cluj. De la Cluj, la Nisa – Franta si inapoi la Cluj. De la Cluj la Champaigne-Urbana, Illinois, si inapoi la Cluj. De la Cluj, la Columbia – Missouri. De la Columbia-Missouri, la Bloomington – Indiana.

Ma zapaceste pana si enumeratul, daramite traitul (despre restul tribului nici nu vreau sa ma mai gandesc). Dar aici, la Bloomington, avem casa. Avem caini. Tundem iarba, tundem trandafirii, vopsim terasa, crestem fasolea, ridichile si ceapa. Vine tornada, pleaca tornada. Avem prieteni! Nu doar amici, prieteni. Ne dam binete cu vecinii (in fine, mai putin pe ala care ni l-a otravit pe Vasile). Daca vrem un cablu, luam de la vecini. Si uite-asa, incet, s-a infriripat in mine nostalgia micii-burghezii. Nostalgia Bradului, daca preferati. Sa ai locu’ tau, birtu’ tau, cunoscutii tai.

Sa n-ai unde pleca. De ce pleca.

De cateva saptamani, pe cand eram mai disperat, Doamne-Doamne, in marea Lui bunatate, a facut ce stie El mai bine: m-a pus sa aleg. Aveam, pe de-o parte, posibilitatea de a merge sa predau la un colegiu mititel din West Virginia, undeva, in munti (Appalachians). Era tentant. Banii erau buni, orasele mici imi plac, ca te fura cu ale lor tacute strade, vorba poetului, era tenure-track, cu sanse serioase de a ramane acolo pentru tot restul vietii. Ambitii n-am, in afara de a fi mic burghez. Am fi avut o casa (si mai) frumoasa, ne-am fi stiut cu primarul si as fi fost sigur ca nici un politist nu ar fi indraznit sa ma traga pe dreapta. Ancutza putea si munci si preda la colegiul cu pricina. Vara puteam merge cu barca pe rau, la pescuit, iarna, la schiat, in weekenduri la Washington DC, etc.

N-a fost sa fie. Taman pe cand ma pregateam sa zic “da”, m-a sunat un profesor de la Tulane University – New Orleans. Nici ca vreau ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, dar, pentru necunoscatori, Tulane e cunoscuta si sub numele de “Harvard-ul Sudului”. E una dintre cele mai bune universitati private si printre primele 50 din SUA, indiferent de clasament. Martyn P. Thompson e englez. Nu prea le are cu prototcolul american – interviu telefonic, interviu in campus, mese la restaurant,  negocieri, etc. Dupa zece minute de conversatie la telefon, mi-a facut propunerea. Usurel rusinoasa, financiar vorbind, pentru care si-a cerut si scuze. Superba altminteri in termeni de predare si cercetare. Dar provizorie. Visiting professor. De ce? Ii placuse un articol scris de mine. Mie imi placuse o carte scrisa de el. Potriveala.

Ca la loterie.

Si iata-ma-s inaintea alegerii: un trai sigur, indestulat si mic burghez, sau (alti) cativa ani de foame (exagerez usurel), facut naveta pe avioane fara umbra unei idei despre ceea ce iti/ne mai rezerva viitorul?

Manastire-ntr-un picior, ghici fumurescu ce-i?

Mi-am amintit de momentul acela din troilebuzul aglomerat, pe undeva, pe langa Calvaria, cand m-am hotarat sa renunt la medicina – fara nici o alternativa clara. Aveam deja un copil. Si atunci, Ancutza a spus “da”, fara sa clipeasca. O vreme am murit de foame – la propriu, cu un covrig la doua zile – iar asta nu e nici o metafora.

Mica burghezie ramane pe alta data – daca va mai fi fiind vreuna.

PS Si, ca sa vedeti ce norocos (sic) sunt, Ancutza a fost prima care m-a scos, in suturi, din visurile mele mic-burgheze. Dar la pecuit tot merg – saptamana viitoare.